Detectarea Virusurilor Hepatitice

Detectia virusurilor hepatitice

Iulia Danciu

Biochimist

Hepatitele reprezinta inflamatii ale ficatului, produse de virusuri cu tropism hepatic, care, desi dau un tablou clinic asemanator, sunt distincte si nu imunizeaza reciproc. In prezent se cunosc 7 astfel de agenti virali: virusul hepatitei A (HAV), B (HBV), C (HCV), D (HDV), E (HEV), G (HGV) si TT (TTV), care determina tablouri clinice asemanatoare, diagnosticul diferential fiind posibil numai prin determinarea markerilor virali specifici. Dintre acestea, infectiile cu virusurile hepatitice B, C si D reprezinta cele mai grave afectiuni de acest tip datorita severitatii bolilor induse si a riscului crescut de a dezvolta hepatita cronica, ciroza sau cancer hepatic.

Virusul hepatitic B este un virus ADN de dimensiuni mici, cu transmitere parenterala. Un risc crescut de transmitere a virusului il au femeile insarcinate, infectate cu HBV, care pot transmite transplacentar infectia la fat sau in timpul nasterii si alaptarii. Nou-nascutii infectati pot prezenta simptome severe si in peste 90% din cazuri devin purtatori cronici. Hepatita B este de cele mai multe ori asimptomatica, circa 60-80% dintre cei infectati reusind sa elimine virusul in mai putin de 6 luni de la contactul initial. Restul devin purtatori cronici ce pot dezvolta in timp ciroza sau cancer hepatic. Datorita frecventei crescute pe care acesta afectiune o are in populatie, este indicata efectuarea unui screening periodic de detectie a HBV, prin metode serologice sau prin determinarea incarcaturii virale, iar in cazul pacientilor cronici se recomanda determinarea cantitativa a ADN viral la fiecare 3-6 luni.

Aproximativ 3% din populatia globului este afectata de virusul hepatitic C, mai mult de 80% dintre pacienti devenind purtatori cronici, cu un risc major de a dezvolta ciroza sau cancer hepatic. Principala modalitate de transmitere a HCV este prin contact direct cu sange infectat. Transmiterea de la mama la fat apare rar, acest risc crescand exponential cu viremia mamei. Diagnosticarea infectiei cu HCV se poate realiza atat serologic, cat si prin teste moleculare bazate pe detectia acizilor nucleici. Rezultatele serologice pozitive necesita si o determinare cantitativa a ARN HCV pentru a distinge intre o hepatita cronica si o infectie cu virus C mai veche, deja trecuta. Cand vorbim despre hepatita acuta C, testele serologice sunt insuficiente, anticorpii antiHCV dezvoltandu-se tarziu de la momentul infectarii. ARN HCV, din contra, este detectabil inca din primele zile de la contactarea virusului, testarea acestui marker fiind obligatorie in diagnosticarea hepatitelor acute C. Masurarea periodica a nivelului de ARN HCV este esentiala si in stabilirea unui tratament corespunzator si in monitorizarea eficientei sale.

Hepatita Delta apare numai la pacientii AgHBs pozitivi (coinfectie acuta sau suprainfectie la pacientii cu hepatita cronica B), transmiterea HDV realizandu-se la fel ca si in cazul HBV. Frecvent, infectiile cronice cu HDV conduc la aparitia unor boli hepatice severe, cu un curs accelerat al progresiei fibrozei. HDV poate supresa replicarea HBV, insa dominatia virala se poate schimba in timp, motiv pentru care cei infectati trebuie atent monitorizati si, daca este nevoie, o terapie specifica virusului dominant va fi adoptata. Hepatita D activa este confirmata prin detectarea ARN HDV, dupa obtinerea unui rezultat pozitiv pentru anticorpii antiHDV. Cuantificarea ARN HDV isi are cea mai mare utilitate in stabilirea si evaluarea efectelor tratamentelor antivirale.

In prezent, testele de determinare a concentratiei virale prin tehnica Real-Time PCR reprezinta cea mai eficienta modalitate de diagnosticare si urmarire a unei hepatite.